Când suntem mici, părinţii se chinuie să ne înveţe două lucruri care, spun ei ne vor duce departe în viaţă. Când suntem mici, însă nu ne interesează cum ne va fi viaţa când vom creşte mari pentru că nu avem noţiunea asta.
Nu ne interesează că „Te rog” şi „Mulţumesc” sunt cuvinte magice şi dimpotrivă, când cerem ceva ceva dăm din picioare şi facem circul de pe lume dacă nu primim obiectul dorinţei (care aproape întotdeauna e ceva material, tangibil, pe care putem să-l apucăm cu mânuţele noastre). În momentele acelea „Te rog” şi „Mulţumesc” sunt doar câteva cuvinte în plus, care ne ţin departe de el şi trag de timp până să primim ce ne dorim.
Momentul despre care vorbeau părinţii noştri se adevereşte totuşi. La fel ca multe altele despre care ei ne-au vorbit. În viaţa profesională, „te rog” şi „mulţumesc” se pierd din nou pentru că unii dintre noi uită ce au învăţat în copilărie. Sau poate n-au învăţat deloc.
Funcția te situează mai sus de statutul de om?
Unii ajung şefi şi a porunci li se pare firesc şi natural pentru că funcţia îi situează mai sus de statutul de om, iar cei doi fraţi lingvistici sunt nişte necunoscute pierdute în negura uitării. Alţii pur şi simplu cer ceva ca şi când li s-ar cuveni, în numele plantaţiei pe care lucrează. şi nimeni nu mai vorbeşte frumos. Nici la piaţă, nici la poştă, nici îm magazine, nici în mijloacele de transport, nici pe stradă, nici la lucru, nici acasă.
Pentru că părinţii noştri nu ne mai învaţă să spunem „te rog” şi „mulţumesc”. Când suntem mari, diferenţa e că putem să dăm cât vrem din picior, să plângem şi sa ne crizăm orichat, că fără „te rog” şi „mulţumesc” putem fi orice şefi, dar oameni mai puţin.