În sfârşit, o dimineaţă în care nu mă trezesc în isterii. Isteria cauzată de faptul că nu sar din pat la primul ţârâit al ceasului, isteria cauzată da a nu fi pe locuri, în maşină, gata de luat startul către al ei job, că doar nu se cuvine să las bunătate de femeie care mi-e alături la bine şi la greu, să se înghesuie zi de zi, seară de seară, prin mijloace de transport ca să se banalizeze în asemenea anturaje.
Isteria cauzată de faptul că o rog şi eu să-mi pună puţină cafea până ce îmi fac eu pantofii ca să nu comenteze aia de la birou că mă poartă prietena prăfuit şi vai de mine.
În sfârşit, azi pot să ies şi eu cu băieţii, la o bere, un biliard, un zâmbet, două, trei către tipa de la masa vecină, din barul ăla nou deschis pe care nu am apucat să-l trec pe lista de preferinţe, deşi prietenii mi l-au tot lăudat şi au tot încercat să mă ceară de la pisi, dar pisi nu şi nu, de parcă aş fi pus la cale te miri ce crimă cu premeditare.(eh, sunt eu criminal de seducător, dar nici chiar aşa).
În sfârşit am şi eu dezlegare la televizor fără ca ea să mă bată la cap să o ajut să urce nu ştiu ce cutii, pe nu ştiu care raft sau să merg cu gunoiul pentru că e rândul meu (tot rândul meu e de la un timp, dar ce contează?).
Pot să mă destrăbălez printre canalele TV fără jena reproşurilor care până nu demult îmi invadau starea de bine, pot să fumez în voie, fără să stau atârnat de gemuleţul de la baie cu inima mărită la fiecare scârţâit de uşă.
În sfârşit, o zi a bărbatului. Dar care zi? 5 mai sau 9 martie?