A început să mă sece febra asta a cover-urilor care apar la nici două secunde după lansarea unei piese noi. Scoate una bucată mare vedetă o melodie nouă, apare imediat cineva s-o reinterpreteze. Şi nu mă refer la ăia care se filmează în şifonier cu chitara în mînă sau clămpănind la o pianină cumpărată pe credit. Acum au apărut unii şi mai ciudaţi care-şi fac videoclipuri profi pentru piesele astea.
Exemplu. Lansează P!nk o piesă în duet cu ciudăţelul Ruess.
Le iese bine. O gîjîială mişto, în care pică bine pînă şi el, căruia i-ar sta mai bine într-o ipostază country, nu pop-rock.
Ei, vin doi adolescenţi neterminaţi care fut piesa definitiv. De parcă zici că există o ocultă dedicată pentru treaba asta.
Chestia amuzantă e că tipa cu ochelari cîntă mai bine decît aia care se vrea P!nk. Mai are şi milioane de vizualizări în cîteva zile de la publicare. Daţi-mi un garaj şi o Dacie veche să mă sinucid în cel mai stupid mod posibil.
Coplata lui Charon
La secţia de Urgenţe se făcuse dintr-o dată zarvă. Oameni care se îmbrînceau. Unul cu un topor înfipt în cap, dar nu prea tare, se certa cu altul cu arsuri de gradul doi şi trei pe 35% din corp. Nu se hotărîseră cine fusese primul. Bătrînul care intrase pe targă imediat după ei încercă să-i calmeze. Aţi intrat amîndoi în acelaşi timp, le-a zis. Acum depinde cine e mai grav şi cine poate să mai aştepte. Uite, pe mine m-a împuns unicornul în timp ce-i puneam nişte visuri în iesle să mănînce. Vîrful de corn mi-a rămas în piept, la cîţiva centimetri de inimă. Eu ar trebui să intru înaintea voastră. L-au trimis pe moş în pizda mă-sii şi şi-au continuat cearta pînă s-a deschis casieria.
Un geam mic termopan, plasat la 20 de centimetri deasupra podelei lucioase cu un cap diform în spatele ei care întrebă cine e primul. În zadar, cei doi răniţi tot nu ajunseseră la un armistiţiu. Capul le strică cearta. Mă doare-n cur de cine a fost primu’. Tu, ăla cu toporu’! Treci încoa’ să plăteşti coplata. Văd că oricum eşti într-o situaţie mai încurcată decît frigăneală de lîngă tine. Hai, marcă banu’, 10 lei de intrare. Toporaş se întinse pe burtă, în dreptul geamlîcului cu cap, şi plăti fără să mai zică nimic. Era mulţumit că-i luase faţa lui prăjeală ăla nesuferit. Şi ce mai duhnea! Măcar o baie să-şi fi făcut înainte. Speră să nu împartă cumva patul de spital cu el. Ar fi preferat mai degrabă pe unul cu micoză acută decît băiatul ăsta care s-a jucat cu focul. În timpul ăsta, cît timp capul scria de zor chitanţa pentru pacientul cu toporul în cap, omul cu arsurile nu se simţea prea bine. Leşină în timp ce capul de casierie termina hîrţogăraia primului client, pe care-l trimise imediat la secţia pentru oameni cu topoare-n cap: la morgă. După care jumătate de oră au încercat să-l facă să-şi revină. De nicăieri apăruseră cinci cadre medicale şi tot felul de aparate de resuscitare, de parcă exista la casierie un buton special care făcea să apară toată aparatura aia din podeaua sălii de aşteptare. L-au resuscitat pe ars pînă la o stare de semiconştienţă, cît să semneze actele de internare şi să-şi plătească coplata. Apoi l-au trimis la secţia pentru oameni arşi a spitalului, adică la morgă.
Bătrînul privise toate cele petrecute, cu vîrful de corn înfipt în piept, stînd pe banca de aşteptare. Din rană îi curgeau lacrimi de unicorn, albe şi strălucitoare. Apoi capul strigă următorul, ca o sentinţă de condamnare la moarte. Dar pe bancă nu mai era nimeni care să urmeze, bătrînul se transformase într-un fum de marijuana medicinală în căutarea unor plămîni de canceros în stare terminală. El n-avea bani.