Mi-am propus să scriu despre singurătate și nu neapărat din perspectiva autorului blogpentrusuflet, ci din perspectiva femeii care, acum o săptămână, și-a dat seama că viața ei nu e nici pe departe așa cum credea.
N-am să vă spun despre cum să vă acceptați singurătatea și nici despre ce înseamnă ea, pentru că, recunosc cu mâna pe inimă, nu știu.
Am scris, aproape întotdeauna, despre femeile puternice și am dat sfaturi, dar, în mod ciudat, nu am crezut că mie mi se poate întâmpla așa ceva. Știți vorba aceea, toți suntem experți în viețile altora.
Puține dintre textele despre relații care nu au mers pe care le-ați citit aici, în ultimii doi ani, au fost cu adevărat despre mine, cea de la acel moment dat, cât mai degrabă despre experiențele altora sau despre experiențe trecute de-ale mele. Am vorbit, s-o zic pe-a dreaptă, din cărți.
Acum o săptămână mi-am dat seama că, deși voi mi-ați spus că pot să vindec suflete, nu știam cum să-l dreg pe-al meu. Și, inevitabil, a venit întrebarea, pe care probabil ați văzut-o dacă urmăriți și pagina de facebook: Eu i-am salvat pe toți, dar pe mine cine o să mă salveze?
Exact așa m-am simțit până astăzi. Am încercat să-mi citesc textele și am avut senzația aceea a unui om căruia încerci să-i bagi pe gât o doctorie despre care el știe că face bine, dar pe care nu poate să o înghită din pricina gustului neplăcut.
Textele, din perspectiva mea
Și mi-am dat seama că da, din perspectiva asta, poate că textele mele au, într-adevăr puterea să vindece, însă dacă nu le lași să o facă n-au absolut nicio putere.
N-am crezut că o să pot să scriu despre asta atât de curând, cu mintea limpede. N-aș fi crezut, de altfel, nici că îi voi putea spune omului fără de care mă simțeam incapabilă de nimic până astăzi după-amiază, că între noi lucrurile s-au terminat definitiv.
Nu spun că m-am vindecat de iubirea pentru el, dar cel puțin, am avut curajul să accept că, trăgând de respectiva relație, voi ajunge doar să înființez o pasiune bolnavă pentru un om care cândva m-a făcut fericită. Și sunt prea mulți oameni care ar vrea iubirea ta, ca să iubești amintirea cuiva.
La începutul articolului, am zis că scriu despre singurătate, dar abia acum mi-am dat seama că n-am fost niciodată cu adevărat singură.
Poate că, deși am refuzat să văd, sunt o persoană înconjurată de oameni care țin cu adevărat la mine: o mamă care a avut răbdarea să-mi șteargă lacrimile și să-mi spună că îmi acceptă orice decizie aș lua, indiferent dacă ea știe deja că îmi fac rău, o prietenă extraordinară care mi-a spus “Ar fi trebuit să-ți fac o poză în ziua aia ca să vezi ce jalnic arătai și să ți-o arăt de fiecare dată când vrei să te întorci la el.”
Iar dacă se întreabă cineva de ce ne-am despărțit, va rămâne cu întrebările. Nu am chef să-mi spăl rufele în public și, de altfel, nici măcar nu e matur să fac treaba asta. Nu mă ajută cu nimic să-mi spună oameni care nu mă cunosc că am fost prea bună pentru el sau alte bazaconii. A
devărul este, întotdeauna, undeva la mijloc, iar eu știu că da, am greșit și eu, dar nu o să mă crucific pentru asta: greșelile mele sunt ale mele și le voi trece în registrul lecții învățate; greșelile lui sunt ale lui și nu mă simt datoare să le îndrept.
Cât de periculoasă este singurătatea?
De ce singurătate 3.0? Pentru că, deși nu am fost niciodată cu adevărat singură, am iubit trei bărbați, iar despărțirea de ei s-a simțit, la un moment dat, ca sfârșitul lumii.
Prima mea singurătate a născut o carte (care va apărea în foarte scurt timp, apropo de asta), a doua singurătate, blogul pe care-l citiți astăzi cu drag, iar a treia singurătate… nu știu, vom vedea. Momentan sunt idei, nu planuri, dar o să aflați la momentul potrivit.
Vă spun doar atât: dacă până acum am ajutat doar din cuvinte, de-acum vreau să ajut într-un alt mod, mai palpabil.
Vă mai spun doar că am învățat enorm din relația care tocmai s-a încheiat și că am crescut în doi ani cât alte femei în zece.
Mai știu, de asemenea, că din despărțirea asta voi învăța încă și mai multe. Iar dacă se întreabă cineva, da, încă îl iubesc. Nu am plecat pentru că nu îl iubesc, ci pentru că vreau să fac pace cu trecutul.
Iar greșeala pe care mi-o asum în totalitate este că i-am oferit aurul, unui om obișnuit cu bijuterii din plastic și poate că nu e nici măcar vina lui că nu a știut să mă susțină pe atât pe cât aș fi avut nevoie.
Am să las timpul să vindece. Și acum, mai presus de toate, știu că voi fi o femeie puternică. De ce? Pentru că am curajul să admit că am fost slabă.