Ador catifeaua și tot ce e catifelat. Ador pielea fină. Ador mătasea și tot ce e delicat. Ador mișcările suave. Ador dantela și tot ce e misterios și provocator.
Ador să mă fiu la limita dintre acoperit și dezgolit. Ador pafumurile care te cheamă, pe care vrei să le inspiri, să le aduci până adânc în ființa ta și să te piezi în ele. Un parfum bun face timpul să se oprească în loc. Ador florile, care îmi par chintesența frumuseții. Simbolul frumuseții. Unele cresc pe câmpuri.
Nu are nimeni grija lor. Le place să fie cu ele însele și să aibă privelijeștea întreagă de pe un deal plin cu iarbă. Altele sunt delicate. Se ofilesc dacă le atingi, dacă le strângi cât puțin în palme. Dacă le culegi. Unele se deschid în căldura casei. Altele mor. Așa sunt și femeile.
Ador perlele și luna. De pe fundul oceanului și din înaltul cerului. Cu albul lor argintiu, plin de sclipiri. Luna e strălucitoare datorită soarelui. Așa cum și o femeie are nevoie de energia unui bărbat pentru a fi văzută în radianța ei totală. Iar perla e protejată în scoică, ascunsă în adâncimi. Ca doar cei curajoși și demni de ea să o poată găsi și avea.
Ador cristalele și tot ce împrăștie lumină. Pentru că așa este și energia unei femei, când e plină de ea însăși, de feminitatea ei, și de iubire. Luminează în jur.
Ador femeia și tot ce-i feminin. Ador corpul unei femei. Cu sfârcurile ei ca două boabe de struguri. Al căror suc ai vrea să-l bei, dar nu-ți vine să le strivești. Ai vrea să simți doar câte o picătură de dulceață și să continuie să rămână intacte.
Cu rotunjimile decolteului. Pe care ai vrea să-l descoperi pe de-a întregul. Cu moliciunea sânilor pe care ai vrea să o simți mereu, să-ți umple palmele. Ai vrea să adormi acolo. Ca-n cel mai liniștit și plin de viață culcuș.
Îi ador buclele curgându-i pe spate, ca un râu care te poartă cu el. Și vrei să te lași dus, fără să-ți pese unde vei ajunge. Îi ador șoldurile, care se mișcă hipnotic în cercuri ale infinitului. Și coapsele care îi tresar când le atingi. Ești aproape de moalele ei.
Ai putea să o atingi pe braț, și să nu observe. Dar dacă o atingi pe coapsă, tresare. O trezești ca din somnul frumoasei din poveste. Te remarcă și e atentă la tine. Hotărăște dacă te primește sau te alungă.
Îi ador gambele subțiri, cu pulpa lor din care îți vine să muști ca dintr-o piersică. Și tălpile, cum stă mereu pe vârfuri, să se prindă de tine. De el. O femeie stă pe vârfuri doar pentru un bărbat. Doar ca să se prindă de gâtul lui și să se lase sprijinită, dusă, luată.
Ca să ajungă la buzele lui și să îi dea din ea, să îl sature cu dragul din inima ei. Când se ridică pe vârfuri și sărută bărbatul o femeie se dă și dă, în același timp.
Îi ador și gâtul, cum se înfioară. Când îi șoptești. După care îți vine să te încolăcești și să rămâi mereu prins de ea.
Și pântecul, în care stau pe puntea dintre a exista și a nu exista toți copiii pe care îi puteți avea împreună. Pântecele ei este locul de naștere al lumii. Toți oamenii s-au născut din pântecele ei. Și numai din pântecele ei.
Ea i-a purtat acolo, i-a hrănit din ea însăși. Le-a dat ce-a fost mai bun din ea însăși. Ca ei să se nască, să trăiască, să existe. Să aibă viață.
Fără femeie viața nu există
Și dacă aș fi bărbat, mi-aș aduce aminte de asta în fiecare zi. Mi-aș aduce aminte că femeia și numai femeia mi-a dat viață. Că e puternică să poată crea viață, să poate îngriji și proteja pe acela care s-a născut din ea. Dar că e atât de delicată când o suflă vântul. Și are nevoie de mine. Ar putea să trăiască și fără mine.
Are în ea toate resursele vieții. Dar ei îi place și vrea să aibă nevoie de mine. Să mă lase pe mine să am grijă de ea, să o protejez. E atât de suficientă ei înseși, încât îi place să se dăruiască mie, să se împartă cu mine. Să se lase în baza mea. Copilul există într-o stare de abandon față de părinți pentru că e neputincios.
Dar femeia există într-o stare de abandon față de bărbat pentru că așa alege, îi place, vrea. O împlinește. Femeia vrea, prin natura ei, să împartă. Și să se împartă.
Dacă aș fi bărbat, aș adora fiecare strop dintr-o femeie. Nu m-aș mai sătura de ea. Și aș sărbători-o cu tot alaiul. Cu toate ofrandele pe care i le pot aduce acestei energii care, după ce îmi dă viață, mi se abandonează. Și mă umple cu iubire și cu dăruirea ei de la un capăt la celălalt al vieții.
Ador femeia, femeie fiind. Nu mă mai satur de ea. Și ador femeia și femininul din mine. Îmi hrănește ființa. Poate că sufletul nostru nu are sex, într-adevăr. E singurul mod de a-mi explica de ce parcă uit că sunt femeie și mă bucur de fiecare dată când mă simt femeie.
Cu cât mă simt mai femeie, cu atât mă umplu de împlinire. Nu mă mai satur să fiu femeie. Și sunt într-o fascinație continuă să descopăr tot ce înseamnă și oferă energiile feminine. Cât de femeie pot fi…
Ador femeia. Cum uită de sine. Și se pierde în stări. Ea e însăși stările. O stare. Și apoi o altă stare. Parcă nici nu există. E făcută doar din note muzicale, care vin una după alta, una după alta. Nu e nici o notă anume, nu e nici melodia care se naște. E o muzică anume. E făcută din culori. Care desenează lumea.
Care o umplu de frumusețe. Și culorile probabil că nici nu știu că există. E făcută din petale, una împletită cu alta, care probabil că nu știu că ele formează o floare, doar le place să stea îmbrățișate. E făcută din curgerea unui râu. Care nu știe dacă va ajunge vreodată la o mare, în care să se verse. Sau în alt râu. Ea doar curge. E făcută din învârtirea Lunii în jurul Pământului. Și a Pământului în jurul Soarelui.
Nu știe nici ce o face să se învârtă, nici de ce se învârte. Sau când a început să se învârtă și pentru cât timp se va învârti. Ea doar se învârte. O femeie care se învârte și rochia cloșată i se ridică în valuri. Crezi că o femeie îți poate spune de ce îi place să se învârtă?
E doar ea.
Acel ceva care nu știi de unde începe și unde se termină. Acel ceva care duce mereu mai departe. Acel ceva care are tot timpul ceva necunoscut în el însuși.
Acel ceva care există doar de dragul de a exista. Acel ceva care se schimbă mereu. Acel ceva care nu aparține nimănui, nici măcar lui însuși. De aceea se abandonează și trăiește în abandonul celui care îi află prezența.
O femeie e un infinit de lucruri. Ea e însăși infinitul.
De asta semnul infinitului nu e făcut din două pătrățele, ci din două ovale ?