– Hai, lasă-mă să mă duc singur!
– Să te las singur? Eşti sigur?
Şi am împins-o pe mama de la înălţimea mea de un metru şi ceva, hotărît să parcurg singur ultimii metri pînă la poarta grădiniţei. În dimineaţa aia plumburie, am trăit pentru prima dată sentimentul de independenţă. Mama mă privea nedumerită. Puiul de bărbat dorea să zburde singur prin savana urbană. N-a fost prima dată cînd îmi exprimam dorinţa de a scutura lesa părintească. Cu cîteva veri în urmă, la Mamaia, le dispărusem de sub priviri pentru a lua în piept traficul staţiunii. Destinaţia finală avea să fie parcul de distracţie, unde m-au găsit după o jumătate de oră într-o gărgăriţă mecanică.
– Sînt deja mare! Mă descurc singur.
– Bine, dar eu stau aici, la colţul străzii pînă ajungi în faţă la grădi’, mi-a spus mama cu jumătate de gură.
Am început să rîd, bucuros de victoria obţinută. Da, sînt mare! Doar eram în grupa mare. Nu mai eram ţîncul din prima zi de grădiniţă. Mama s-a oprit la colţul străzii, urmărindu-mă cu privirea în timp ce eu mă îndepărtam. Dar cum strada nu era dreaptă, pe la jumătatea drumului, m-a pierdut din vizor. Am privit în urmă, avînd un sentiment de teamă amestecat cu satisfacţie. Nu mai eram bebe. Teama era susţinută şi de ceaţa care încă persista printre blocurile şi casele aliniate faţă în faţă. Blocurile turn din dreapta priveau ameninţător către casele cu un singur nivel de pe cealaltă parte a şoselei. Parcă spuneau “Lasă că vedeţi voi. Încă puţin şi în locul vostru vor fi tot blocuri.” Ceaţa întregea aceast tablou războinic. După vreo 50 de metri ajungeam la destinaţie, împreună cu alţi colegi atîrnaţi de mîinile părinţilor. Îi priveam de sus, acum că eram mai altfel decît ei.
După un an şi ceva, fiind deja şcolar, aveam să trăiesc în fiecare zi drumurile solitare către clădirea galbenă cu două etaje. La ora cînd eu mă urneam către şcoală, părinţii erau de mult plecaţi către uzinele oraşului. Buncii nu mai erau, pentru a mă putea supraveghea. Aveam cheia de gît, iar ghiozdanul cu cărţi, caiete şi sandviciuri în spate. Era cam greu, dar nici eu nu eram un pirpiriu, încît să mă dovedească. Şi cam aşa am crescut, de la 7 ani. Cu lecţii făcute de multe ori la lumina lumînării în bucătărie. Cu sticle de apă caldă sub plapumă iarna, pentru a compensa lipsa căldurii din calorifere.
N-am avut after-school sau bonă şi nici nu m-a hrănit mama cu lingura pînă la 6 ani. Am pus eu mîna pe ea de la trei. Recunosc, la început eram stîngaci în manevrarea tacîmurilor. N-am avut programele tv de astăzi la dispoziţie, astfel am citit mai mult. N-am avut calculator, dar aveam jocurile din faţa blocului. Pînă la urmă şi un simplu băt putea deveni, ca prin minune, un armăsar năzdrăvan. N-am avut torrent sau odc, dar mă înghesuiam în sălile de cinema, uneori găsind loc doar pe scări. Nu am avut multe în acea perioadă, dar a fost Copilăria. N-a fost frumos, dar totuşi a fost. Ciudat, ştiu.
Uneori mă mai surprind privind cu aceeaşi superioritate, ca în ziua aceea îndepărtată, către copiii de astăzi. Parcă nu le doresc să crească aşa cum am crescut noi, decreţeii. Dar de o anumită doză de ironie tot nu pot să mă dezbrac. Uneori, cînd văd rîzgîiala în care se scaldă ăştia micii, i-aş teleporta înapoi în timp, într-un cartier muncitoresc al anilor 80 pentru o mică porţie de realitate socialistă. Aşa, o lună de probă.
Post inspirat de articolul lui Marius Cruceru. Mulţumesc de aducerile aminte.
P.S. Iar casele de pe strada grădiniţei sînt tot acolo. Peste drum de blocurile turn.