Domnişoara Basarabia

România e ca un buchet de flori. De fapt harta României seamănă cu un buchet de flori. Cine mai tine minte poezia Anei Blandiana, pe care cei din generaţia mea au avut-o la Citire prin clasa a 2-a sau a 3-a? Cînd am deschis cartea la lecţia cea nouă, tovarăşa învăţătoare ne-a îndemnat să scoatem din ghiozdane şablonul azuriu în forma României. Ne-a întrebat cu ce ni se pare nouă că seamănă ea. Bineînţeles că Ana Maria, premianta clasei, a ridicat instantaneu mîna din a doua bancă de la fereastră. “Cu un buchet de flori, tovarăşa învăţătoare”. Bineînţeles că tocilara a citit înainte cartea de Citire, a gîndit ofticatul din mine, care n-a mirosit decît menţiuni la festivităţile anilor de studiu. Din banca mea de la perete, am pus mîna pe şablonul ăla mînjit, în unele locuri, de creion şi cerneală.  L-am apucat de Dobrogea, exact ca pe un buchet de flori. M-am holbat vreo cîteva secunde la ea, după care am aruncat-o înapoi, supărat, pe banca maronie înclinată. Aiureli, nici măcar nu aduce a buchet de flori. Cine a mai scornit-o şi pe asta? M-am uitat cu ciudă către a doua bancă de la perete, aşteptînd să se sune de pauză.

Harta României – buchet de flori

Dar ideea aceea cu asemănarea mi-a stăruit în minte, drept urmare reuşesc să o reproduc acum. În mintea mea de copil, consideram că harta României nu ar fi trebuit să arate aşa. Ar fi trebuit să fie mai mare. Chiar dacă la şcoală nu învăţam despre teritoriile pierdute de către România in favoarea U.R.S.S., uneori bunicul îmi relata seara, la lumina lumînării de multe ori, despre acestea. Îmi spunea despre Basarabia. Trăise cel de-al doilea război mondial, ajungînd pînă la Stalingrad cu batalionul său. Văzuse de multe ori moartea în privirile stinse ale camarazilor săi, pentru a recuceri pămîntul ocupat de ruşi în 1940. Uneori, îmi spunea că au murit degeaba.

A venit 1989 şi s-au schimbat datele problemei. Se putea vorbi despre trecut, fără reţineri. Puteam discuta despre Basarabia şi Bucovina, ce se aflau îngropate între graniţele colosului sovietic. Aveam fraţi peste Prut. Vorbeam aceeaşi limbă. În vara anului 91 se duce pe copcă şi Uniunea Sovietică, lăsînd în urmă resturi statale. Dintre ele apare  şi Republica Moldova. Se vorbea cu înflăcărare, în acele luni, despre unire, fraţi, tărişoară, România Mare, pămînt românesc. În acelaşi timp, alte voci puneau în discuţie utilitatea unei unificări. Avem nevoie de aşa ceva? La ce bun? Şi aşa n-o ducem prea bine! Nici Germania nu s-a simţit prea bine după reunificare! Sentimentalismul naţionalist împotriva pragmatismului. Discuţiile din familie erau la fel de încinse. Unchii şi mătuşile erau împotrivă. Părinţii mei erau pentru unificare. Disputa asta era dublată, în acea vreme, şi de sentimentele pro sau anti-Iliescu, care iscau conflicte destul de serioase. Aveam vecini de scară care nu îşi mai vorbeau din cauza lui nea Nelu. Par prosteşti atitudinile acestea, după aproape 20 de ani. Dar luînd în calcul pofta populaţiei pentru politică la acea vreme, aceste mici conflicte de cartier erau extrem de importante.

Atunci nu s-a întîmplat. N-am fost în stare să ne dăm mîna. Cele două state au jucat rolul a doi tineri îndrăgostiţi, despărţiţi din cauza situaţiei materiale.

Poveste

El, trecut de perioada adolescenţei, s-a răzvrătit în faţa regulilor absurde ale orfelinatului (Casa Comunismului), în care trăise vreo 45 de ani. Ea, tînără fecioară, scăpată puţin din mîna autoritară a tatălui vitreg, domnul Soviet. Amîndoi fără zestre. Se plăceau, poate chiar se iubeau. Unele voci chiar ar fi  băgat mîna în foc pentru a susţine asta. Dar lor parcă nu le venea să-şi împreuneze destinele în mod oficial. Lui îi stătea gîndul la căpătuire. La a-şi crea o situaţie materială mai solidă. Ce să caute cu o fată fără zestre? Ea s-a simţit trădată, cînd a descoperit, întîmplător, destăinuirile acestea în jurnalul său personal. S-a dus plîngînd la uşa domnului Soviet, tatăl vitreg, pentru a-i cere iertare. Cu tristeţe în suflet, el şi-a continuat ambiţiile de mărire. N-a încercat s-o împace. A bătut, în schimb, la uşa familiei Nato-Uie, pentru a-şi oferi serviciile de argat.  Cea mai bogată familie din cătun, rivala la moarte a domnului Soviet. Iniţial, a fost refuzat şi scos de către bodyguarzi de pe proprietatea privată. Nu i-a păsat. S-a întors cu mai multă ambiţie, aproape în fiecare zi. În cele din urmă a fost luat în seamă şi angajat pe un salariu mulţumitor. Fără perioadă de probă. Întîmplător, aveau nevoie de personal, iar el îşi dovedise implicarea şi interesul. I-au dat şi costum de serviciu de culoare albastră, brodat cu stele albe la revere. Ce mai, devenise cineva!

De pe băncile şcolii generale, nu ştiam prea multe despre noua republică din est. Băi, ăştia grăiesc destul de ciudat. Şi cică-s săraci. Mai săraci decît noi. Cică au tot leu, ca monedă. Îi zic leu moldovenesc. Şi n-au munţi. Şi am mai auzit că au un fel de război pe acolo cu ruşii parcă. Şi parcă ar fi şi ei un fel de ruşi. Ne amuzam de unele dintre expresiile barasabenilor, răspîndite de colegii care-şi petreceau vacanţele de vară prin Moldova noastră. Pe atunci deveneau celebre palitura groaznică, gîlşeava di pi şer sau băşica păleşte şipca transversală. Grupul Vacanţa Mare le-a inclus şi într-o scenetă, pe vremea cînd glumele lor erau ascultate în pauze, la reportofonul colegului mai înstărit. În timp ce noi creşteam, scădea şi ideea unirii între cele două state. Aceeaşi situaţie probabil că se înregistra şi la ei, de au votat împotriva unificării la referendumul din 1994. Şi fiecare şi-a văzut de ale lui. Ei au pariat pe roşu, noi pe albastru.

De ce ar fi oportună o unire în acest moment, cînd diferenţele dintre noi sînt cu mult mai adînci decît acum 15 ani, cînd eram cu toţii mult mai sensibili? Iar dacă acum un deceniu şi ceva nu cunoşteam mare lucru despre viaţa  şi societatea lor, oare acum ştim? Pînă la urmă ce dorim cu adevărat, teritoriul sau oamenii care îl populează? Ar putea România să îşi permită căsătoria? Să fim sentimentali sau pragmatici? Sînt cîteva întrebări pe care mi le pun, în timp ce trăiesc sentimente contradictorii. Să fiu oare un pragmatic sentimentalist?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *